Fundaţia unui nou început: Nobel în România 2010

Până în seara zilei de 22 noiembrie 2010, am avut impresia că elita medicală românească este mai degrabă o noţiune difuză, pierdută în ceaţa şi apăsarea prezentului. Am avut prilejul în cei 5 ani de Hipocrate să cunosc sute de profesionişti din medicina românească, fiecare excepţional pe domeniul lui, dar nu am avut niciodată o reprezentare concretă a forţei pe care o poate da unirea acestor caractere. Şi, cu atât mai puţin, nu aveam cum să-mi imaginez cum ar arăta o fotografie care să-i cuprindă pe toţi sau, cel puţin, pe marea parte a oamenilor de valoare din medicina românească. Din fericire, o aveţi puţin mai jos. Povestea imaginii, în continuare.

 

 

Cu acest gând în minte, am luat drumul Heidelberg-ului acum un an, având cu mine o invitaţie.

 

Pentru profesorul zur Hausen, cel care în toamna lui 2008 primise Premiul Nobel pentru Medicină. Vântul sufla aspru, iar frunzele acopereau până la imposibilitatea identificării aleile care duceau spre Deutsches Krebsforschungszentrum, locul unde profesorul zur Hausen a scris şi scrie povestea extraordinară a implicării agenţilor infecţioşi în geneza cancerelor. Ştiu ca aşteptaţi această mărturisire: da, am avut emoţii. Şi nu pentru că nu aş fi ştiut ca profesorul va accepta invitaţia de a veni la Nobel în România, ci pentru că mi-am dat seama că urma să pătrund în biroul în care trăieşte pur şi simplu istoria medicinei contemporane. Pe cât era de nervoasă atmosfera în afara DKFZ, pe atât de liniştitoare am resimţit-o dincolo de zidurile Centrului. Profesorul zur Hausen emană nu doar idei geniale, ci în primul rând un calm teribil, pe care este imposibil să nu ţi-l însuşeşti. Pare bunicul ideal, gata să adoarmă nepoţii cu gândul şi, doar la nevoie, cu povestea unui om de ştiinţă care şi-a dedicat viaţa profesională unei singure idei, fiind răsplătit, printre altele, cu cea mai înaltă distincţie din medicina mondială.

 

Distanţa dintre Germaniaşi România nu este atât de mare. Chiar dacă o evaluăm la microscopul electronic.

 

Eventual unul de la Institutul Victor Babeş din Bucureşti, unde aveam să ajung la două zile de la întoarcerea dinGermania, pentru a-l întâlni pe academicianul Laurenţiu M. Popescu, în vederea ediţiei din decembrie 2009. Din nou, aveam emoţii, derivând din combinarea legendelor aflate ca student, pe când Laurenţiu Popescu era Rector al UMF Carol Davila Bucureşti, cu misterul care învăluia “celulele Popescu”, descoperire care cu puţin timp înainte primise un nume pentru istorie: telocite. Starea mea s-a difuzat însă rapid într-o atmosferă pe care de acum o recunoşteam, dar nu o vedeam posibilă şi la noi: calmul, liniştea de tip nemţesc, ca o precondiţie pentru reuşita la cel mai înalt nivel. Aveam nu doar o excepţională “Declaraţie de valoare” a medicinei româneşti, cum am titrat la acel moment, ci şi al doilea pilon, local, esenţial, pentru Nobel în România 2010.

 

Medicina românească trăieşte. La timpul prezent şi la viitor, nu doar la trecut.

 

Pentru a avea garanţia reuşitei, trebuie să ne cultivăm valorile. Pe cele din trecut, ca Paulescu, Aurel şi Victor Babeş, Gr. T. Popa sau George Emil Palade, evocaţi în cadrul Nobel în România 2010, dar şi pe cele din prezent, în frunte cu academicianul Laurenţiu Popescu şi echipa sa de la Institutul Victor Babeş, autori ai unei descoperiri extraordinare pentru acest tip al cercetării medicale: un nou tip celular în corpul uman, atunci când nimeni nu se aştepta să mai existe vreun secret de acest fel. Transferul de informaţii la Nobel în România 2010 nu s-a făcut doar dinspre profesorul zur Hausen spre medicii români sau numai dinspre speakerii români invitaţi către medicii români. Ci şi dinspre comunitatea medicală românească spre domnul profesor zur Hausen. Dincolo de curiozitatea firească pentru prima vizită într-oţară, dincolo de întrebările despre starea medicinei româneşti, profesorul zur Hausen a apreciat “descoperirea telocitelor şi perspectivele interesante pe care le deschide”. Nu ar trebui să ne mire, astfel, că profesorul Harald zur Hausen a acceptat, după Nobel în România, invitaţia acad. prof. dr. Laurenţiu Popescu de a face parte din board-ul revistei al cărei editor-şef este, prestigioasa Journal of Cellular and Molecular Medicine. O punte între elita medicală românească şi cea mondială, pe care revista Hipocrate a reuşit să o realizeze, într-o afirmare înaltă a misiunii de a promova valorile medicinei noastre.

 

Dincolo de componenta ştiinţifică, prezenţa profesorul zur Hausen s-a constituit într-un catalizator la Nobel în România.

 

Un om care a coagulat în jurul personalităţii sale nume mari ale medicinei româneşti şi care, pe parcursul celor două zile petrecute la Bucureşti, ne-a demonstrat tuturor că modestia este atributul esenţial al oamenilor de valoare. La fel de important ca mesajul de suport pentru vaccinarea anti-HPV este capacitatea de a da o formă concretă, palpabilă şi uşor de surprins în imagini, a elitei medicale româneşti. V-am obişnuit, încă de la prima ediţie Hipocrate, cu un standard ridicat din punct de vedere editorial. Şi am fixat acum, la 5 ani, un nivel de referinţă în materie de conectare a lumii medicale româneşti cu cea internaţională. Nu este altceva decât certificatul de naştere al unei stări de normalitate, de calm şi linişte, către care am păşit tremurând şi încercând să îndepărtez cu pantofii frunzele unei toamne posomorâte care acopereau nu doar asfaltul din Heidelberg, ci tindeau să acopere nucleele de valoare ale medicinei din România.

 

Articol apărut în revista Hipocrate, ediţia decembrie 2010 – ianuarie 2011