De la Fluviul Bucuriei, la Marșul Tăcerii

 

În iunie 1998, am fost una dintre particulele care plecau din căminele din Regie, în ceea ce avea să devină, cu fiecare cămin atins, un fluviu al bucuriei. România trecea de grupe la Campionatul Mondial de Fotbal din Franța, iar noi uitasem de sesiune – eram în anul 1 la Medicină – și ne îndreptam spre Universitate, pentru a propune schimbarea originală a formei de guvernare: “Regele Hagi – președinte”.

Astăzi, la 15 ani distanță, am participat din nou la o manifestație publică. Am anticipat-o. Nu a fost un fluviu al bucuriei, ci un marș al tăcerii. Liniștea mormântală este ultima armă pe care pacienții cu boli cronice din România o mai pot folosi în spațiul public, pentru a cere să fie cu adevărat pacienți europeni.

Nu știm cum ar fi arătat România cu Hagi președinte, rege sau guvernator. Nici nu contează. Dar astăzi am putut constata că am rămas, în privința asistenței medicale, ca și în urmă cu 15, 20 sau 25 de ani: suntem ultimii oameni din Europa.

Am întâlnit astăzi persoane care suferă de hepatita C și au nevoie de tripla terapie. Bolnavi de cancer care așteaptă actualizarea listei medicamentelor compensate, pentru a avea în continuare șansa la viață. Oameni care suferă de boli mentale și trebuie să lupte, în primul rând, pentru destigmatizare, într-o societate care-i exclude la primul semn al depresiei. Hemofilici pentru care deplasarea este un calvar, din cauza riscului de sângerare. 

În ultimii ani, lumea civilizată a lucrat, în laboratoare, clinici și fabrici, cu gândul la acești oameni în suferință. Și s-au reușit unele succese remarcabile: deja se discută despre vindecarea hepatitei C, despre profilaxia sângerărilor la hemofilici sau despre cancer ca boală cronică, nu una incurabilă.

Pentru ei, cuvântul cheie este inovația. Pentru noi, ar trebui să fie bunul-simț. Pentru că doar în categoria “nesimțire” pot fi încadrate politicile care în ultimii 6 ani au izolat din nou România medicală. Din perspectiva accesului la inovație pentru pacientul român, România lui Ceaușescu nu diferă prea mult de România anului 2013.

Suntem o lacrimă de sânge pe harta Europei. O lacrimă care astăzi a brăzdat obrazul Capitalei, pe Magheru. M-am simțit acolo ca o globulă roșie cu fular, care are în comun cu particula fericită a anului 1998 aceeași dorință care m-a purtat spre Medicină: dorința de a ajua cu adevărat pe cei în suferință.

Foto: Cristina Bobe și Radu Oprea.