Nobel-Emoție (I). Aaron Ciechanover: calea spre cunoaștere trece prin celulă
Întins pe iarbă, sprijinit în palme, cu picioarele întinse și cu un pulover așezat pe umeri, Aaron Ciechanover conturează imaginea unui savant coborât printre pămăntenii de la televiziunile italiene care l-au așteptat ore întregi pentru un interviu. La Lindau Nobel Meeting 2014, trebuia să ai o răbdare de fier și un noroc imens pentru a putea discuta cu profesorul Ciechanover. Dar rezultatul este pe măsura așteptării.
Gândirea lui Aaron Ciechanover pleacă de la disputele geopolitice globale, coboară către specificul fiecărei țări (“salariul mediu din Camerun e mai mic decât mă costă taxiul de la hotel la congres”), al diverselor discipline pe care le intersectează – de la chimie la medicina clinică, trece prin grija pentru accesul la sănătate al pacienților, indiferent de starea lor materială, și se oprește, unde altundeva?, intracelular.
O lume pe care profesorul Ciechanover o cunoaște ca nimeni altul, fiind renumit și recompendat cu Premiul Nobel pentru Chimie pentru descoperirea celei de-a treia căi de degradare intracelulară a proteinelor, prin sistemul mediat ubiquitin. Prima cale, a lizozomilor, fusese descoperită de Christian de Duve, prietenul lui George Emil Palade, cei doi fiind, de asemenea, laureați ai Premiului Nobel pentru Medicină, în anul 1974.
Din interiorul celulei, profesorul Ciechanover proiectează pe firmamentul științific mondial conceptul, poate abstract, de medicină personalizată. “Era denumită “sunt medic, ai încredere în mine” este pe sfârșite. Nu peste mult timp, medicii vor funcționa mai mult ca niște consultanți, iar responsabilitatea va trece din ce în ce mai mult către pacienți”, ne-a spus profesorul Ciechanover, cu siguranța omului pentru care un coridor de 30 de metri poate fi parcus și în 2 ore, câtă vreme, pe parcursul lui întâlnești vreo 3 colegi de Nobel și, într-un fel, găsești calea spre cunoaștere.
Un drum care trece, inevitabil, prin celulele noastre, al ierbii și ale gâzelor care nu s-au putut abține și s-au urcat, în timpul interviului, pe pantalonii profesorului, într-o declarație unică despre apartenență, comuniune și recunoaștere.
