Criza morfinei. Sau cum ne-am pierdut sufletul. Individual si in grup
Mai jos de-atat cred ca nu se poate ajunge. A nu putea sa le oferi bolnavilor de cancer in faza terminala posibilitatea unui sfarsit decent pe aceasta lume echivaleaza cu pierderea definitiva a sufletului.
Noi, ca indivizi, ca societate, ca stat, ca adunatura sau ca orice, ne-am pierdut orice urma de demnitate umana. Avem sensibilitatea uni stabilopod, trairile unui stalp de telegraf si finetea morala a unui crocodil. Nu ne intereseaza nimic altceva decat cifrele, indiferent de buzunar.
Pana la acest varf al iceberg-ului numit acum de presa drept “criza morfinei”, disparitia sufletului a presupus cateva episoade uitate sau mai putin vizibile.
Am aflat, de exemplu, in anii 90, ca morfina pentru bolnavii cu cancer ajungea din spital direct in retelele care faceau trafic de stupefiante. Etapa hard a nimicirii de sine.
Apoi, in ultimii ani, a venit momentul soft: am aflat ca multi medici oncologi pur si simplu nu mai prescriau produse morfinice, dintr-un motiv aiuritor. Nu-i mai interesa! Prinsi intre terapii tintite, anticorpi monoclonali si tratamente secventiale, o parte a medicilor s-a indepartat de esenta meseriei noastre: umanitatea.
Daca poti da sansa la viata cu terapiile moderne, in aceeasi masura, prin batrana morfina, poti aduce demnitatea sfarsitului. Si, astfel, te poti recomanda drept om.
Episodul crizei actuale nu face decat sa dea expresia statala a dezumanizarii noastre individuale. Nu doar de la Guvern trebuie sa vina solutia, ci de la fiecare dintre noi.
PS. Remarcabil cum, in acest context, exista totusi oameni care au puterea de a ramane intacti: profesorul Florin Badulescu, care la editia de acum 4 luni a Congresului SNOMR a propus o extraordinara sesiune despre terapia durerii in oncologie, si dr. Alexandru Grigorescu, devotat de ani buni subiectului paliatiei.
