Pages Menu
TwitterRssFacebook
Blog Marius Geanta
Categories Menu

18 Oct 2014

O frumoasă sâmbătă de toamnă

O frumoasă sâmbătă de toamnă

 

Micuțul se ridică din greu pe marginea colacului, vegheat din apropiere de privirea și îmbrățișarea mereu la timp a tatălui. Este probabil la primele lecții de înot, bazinul le aparține, iar albastrul ireal care-i înconjoară ne proiectează cu imaginația departe, într-o vacanță abia trecută sau care abia se conturează. Suntem în plină lecție de înot și în plin sezon al științei medicale. Separate de numai câțiva pași, la hotelul din Nordul Capitalei.

Un Hollywood al științei

Dincoace de pereții opaci ai camerei de conferințe, există numai tentația spectacolului științei. Vorbim despre neuropatia diabetică, iar actorii sunt din prima linie a științei la nivel mondial. Am zis actori? Poate nu am greșit foarte mult. Undeva în stanga, cum privești spre scenă, poți crede că se află însuși Kirk Douglas. Stă în al treilea rând și poți fi tentat să-l bați ușor pe umăr, cât să nu-l disturbi prea tare, pentru a-i cere un autograf. Nu pe o foaie oarecare, ci pe studiul realizat sub egida Societății de Neuropatie Diabetică, o evaluare a calității vieții pacienților cu neuropatie diabetică, ale cărei rezultate au fost prezentate inclusiv la Congresul European de Diabet, desfășurat recent la Viena. Semnătura va dezvălui un nume mare cât istoria: Aaron Vinik, omul care a descris heterogenicitatea neuropatiei diabetice.

Una sau mai mult boli?

Aceasta este întrebarea. Sau cel puțin una dintre ele, pe care i-am adresat-o ieri domnului cărunt, cu părul creț și voce guturală, care-l însoțește pe profesorul Vinik în fiecare sesiune de întrebări. Stă pe primul rând, are tot timpul alături un MacBook Air și se numește Roy Freeman. Neurolog la Harvard. Și cu asta am spus totul, probabil. Lor li s-a adăugat, în sesiunea de dinainte de prânz, profesorul Ziegler, o altă celebritate mondială în domeniul neuropatiei diabetice. La acea oră, în București erau aproape 20 de grade, apăruse soarele, iar parcurile, terasele și, în general, spațiile publice începeau să ia aspectul cunoscut, de weekend, al unei metropole care trăiește.

Oamenii noștri, însă, au rămas pe poziții, discutând despre microscopia confocală corneeană cu pasiunea începutului și sfârșitului lumii, deopotrivă. Lumea lor, lumea noastră, în care neuropatia diabetică începe să fie din ce în ce mai bine înțeleasă, mai repede și mai bine diagnosticată și tratată. Iar dacă în România discutăm acum despre această complicație a diabetului, la cel mai înalt nivel profesional posibil, este meritul Societății de Neuropatie Diabetică. Și, în special, al unei persoane: Norina Gâvan.

Orizonturi roz

Astăzi, Norina poartă un sacou roz și stă pe același scaun, aspect rar!, de vreo oră și ceva. Culoarea roz descrie foarte bine, ca o concluzie, această a doua ediție a Congresului Național. La care, alături de cei numiți anterior, au participat și alte nume mari, recunoscute pentru efortul excelența în domeniul neuropatiei diabetice: Alin Știrban, Edward Jude, Vilma Urbancic, profesorul Kempler – pentru a numi doar câteva dintre mințile luminare din spatele Congresului.

Acum se discută, în penultima sesiune, despre piciorul diabetic. La nivel mondial, la fiecare 20 de secunde, are loc o amputație din cauza diabetului zaharat. În România, amputația piciorului este încă o realitate tristă, după cum punctează și președintele Societății, conf. dr. Ioan Andrei Vereșiu. Sarcina sa nu este deloc simplă, fiind moderatorul unei sesiuni în care aflăm cum britanicii au rezolvat problema înființând disciplina numită “podiatrie”, iar slovenii și nemții au rezolvat-o folosind  la maximum sinergiile sistemului sanitar.

În loc de concluzie

Avem de învățat și am învățat, în aceste zile, multe lucruri despre neuropatia diabetică. Ca medici, ca pacienți, ca organizatori de sănătate, ca asistente medicale, ca reprezentanți ai industriei farmaceutice și a celei de dispozitive medicale.

Ne ținem mâinile deasupra colacului, ne mișcăm bine picioarele (diabetice sau nu) și uneori chiar avem senzația, asemenea copilului din piscina învecinată, că putem înota fără ajutor. Și ne simțim în siguranță, știind că avem mereu în spate un părinte care se poate numi Vinik, Freeman, Ziegler, Urbancic sau Jude.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *