Bătrânețea nu este un handicap,ci un atu esențial în domenii precum medicina

Din anul 2 de facultate nu mai pațisem una ca asta.

 

Să stau 13 ore într-o sală de curs. Să ascult prezentările care aveau loc. Să fiu din ce în ce mai captivat, pe măsură ce timpul se scurgea, iar speakerii se perindau la pupitru. Să mă decid cu greu să cedez imperativelor fiziologice, de teamă ca nu cumva să pierd vreo idee, vreo frază sau vreo atitudine importantă. Să descopăr plăcerea scrisului sintetic și să regret că sunt prea puține pagini în caietul A4 oferit de organizatori. Nici revista de față nu are foarte multe, dar oricum sunt suficiente. Să trezesc în interiorul meu deopotrivă curiozitatea de copil, efervescența tânărului student și dorința specifică oamenilor entuziaști de a le spune tuturor ce am aflat de la oamenii minunați care s-au aflat în fața mea, odată ce ziua se va fi încheiat. Ziua de bucurie, nu neapărat de lucru.

 

 

 

Când vorbești despre Europa, nu este loc pentru crispare.

 

Ci pentru zâmbet, atitudine pozitivă, privire spre viitor. Indiferent de vârstă, de locul pe care îl ocupăm în spațiul comunitar, de nivelul veniturilor sau de poziția socială. Europa ne vrea exact așa cum suntem, cu virtuțile și viciile noastre. Pe cuvânt! Iar pentru fiecare dintre aceste ramuri, cuprinse între plus și minus infinit, gândește mecanisme, planuri și acțiuni pe cât de concrete, pe atât de elaborate și promițătoare. Și am mai remarcat un aspect: cu cât ne ținem mai departe sau tindem să luăm distanță de zonele de decizie la nivelul Uniunii Europene, cu atât dorința decidenților de a ne avea aproape este mai mare. Nu avem altă șansă în afara colaborării cât mai strânse cu celelalte State Membre și cu conducerea centrală, cu atât mai mult cu cât vorbim despre domeniul atât de sensibil al asistenței medicale.

 

Cine nu are bătrâni, îi va găsi în Europa. Și îi va aprecia la adevărata valoare.

 

Tabloul îl știe oricine a pășit într-o capitală vestică, iar comparația apare instantaneu, fără niciun efort mental special: în timp ce persoanele în vârstă din Germania sau Franța, de exemplu, sunt prezente cu decență și implicate în societate, la noi bătrânii sunt primele victime ale oricărui tip de criză: economică, politică, medicală, morală. Tendința societății noastre de a trăi numai la timpul viitor utopic și amnezic față de trecut se va lovi frontal de obiectivul declarat al Comisiei Europene, de a consacra anul 2012 drept an al personelor în vârstă. Iar această declarație nu se va risipi în populism, ci în acțiuni concrete atât de suport în vederea menținerii sau creșterii calității vieții, cât și de păstrare în activitate a persoanelor în vârstă. Bătrânețea nu este un handicap, cum adesea se consideră acum, ci un atu esențial în domenii precum medicina, în care acumulările se fac continuu, iar competența este invers proporțională cu ceea ce scrie în certificatul de naștere. Readucerea în activitate a unor oameni prea repede îndepărtați din spitale și de la catedre poate fi o soluție inteligentă și cost-eficientă, în contextul migrației către statele vestice.

 

Medicii pleacă, pacienții îi urmează. Noi rămânem. De ce?

 

Pe scurt: pentru că avem treabă. Aici, într-un stat totuși interesant pentru ceilalți europeni, pe care adesea, la Gastein și în alte locuri, i-am surprins în accese exoftalmice citind „România” pe ecusonul de congres. Existăm cu adevărat, doar că uneori nu ne dăm seama de asta. Şi avem nevoie de câte o experienţă de tipul European Health Forum Gastein pentru a ne aminti că, la un moment dat, în timpul facultăţii, stăteam zi-lumină în amfiteatrul Universităţii de Medicină din Bucureşti nu pentru John Dalli şi Paola Testori Coggi, ci pentru a-i asculta pe nişte oameni cel puţin la fel de interesanţi. Şi care, la acest moment, profesează la vârf în România, dar culeg laude mai cu seamă de peste graniţe.

 

Articol apărut în revista Hipocrate, ediţia din februarie 2011.